Am purtat de-a lungul timpului atat de multe batalii cu mine insami, incat nu-mi mai aduc aminte inceputul. Nu-mi aduc aminte ce-i aia inocenta, naivitate si vise inzestrate cu aripi largi. Ma privesti. Imi zambesti si-mi spui ca sunt frumoasa. Fix asa cum sunt.
E pentru prima oara cand imi pare rau ca plec. E pentru prima oara cand imi va fi dor de tine, imi va fi dor de mine asa cum sunt langa tine, imi va fi dor de tine atunci cand esti langa mine. Esti casa mea pe care ma vad nevoita sa o abandonez in ruine. Si cand te gandesti ca ma pregateam sa schimb mobila. Acum va trebui sa schimb doar locul.
Mi-am dorit sa fiu fericita. Pana una alta m-am multumit doar sa fiu puternica. Aparent orgoliul doar asta mi-a oferit. La fel si indiferenta. Fericirea inca se lasa asteptata si nu-mi dau seama ce nume mai poarta. Iti eram slabiciune, imi erai suflu si mai mult de-atat. Ne-am uitat unul pe altul. Fara conversatii inutile, fara mesaje scrise la impuls, fara batai in usa la ore nocturne, fara un viitor comun. Ti-am scris pagini intregi, mi-am epuizat sufletul in nenumarate file albe. Acum am ramas doar eu. Goala si fara suflet.
Tu m-ai condus incet spre amintirea a ceea ce am fost. Ma priveam in oglinda. Ma transformasei intr-o femeie. O femeie care stia ce vrea, care stia cum sa obtina orice, dar nu de la tine. Ma transformasei atat de mult incat am fost capabila sa plec. Ma transformasei atat de mult incat celorlalti le era teama. Le era teama pentru ca eu nu aveam nevoie de nimeni.
