Intre azi si maine, iar, ii dai uitarii pe cei care cad. Am iubit persoane una cate una pana le-am distrus. Am iubit pana i-am uitat pe toti si pana m-am uitat pe mine. Ca un colectionar de suflete am adunat amintiri pana mi-am dat seama ca nu am ce face cu ele. Singurele recompense pentru albumele mele au fost lacrimile sau zambetele.
Am sters amintiri, am sters zambete si am uitat persoane. Ce rost are sa-mi incarc memoria cu oameni ce nu ii mai recunosc? Acum nu mai am nevoie sa ploua… Nu mai am ce lacrimi sa ascund cat timp mi-am pierdut sufletul pe cine stie ce drum. Acum doar zambesc si calc in picioare asfaltul privind la un soare ce apune in mod repetat.
Mi-as dori sa mai pot plange dupa un el sau un altul. Mi-as dori sa imi mai pese de ceva. Mi-as dori sa-mi mai amintesc mirosul lui, felul in care zambea sau ma certa. A-l iubi pe oricare el din viata mea a insemnat sa ma autodistrug pe mine fara vreun fel de resentiment.
Tu erai raul ce-mi facea bine. Acum imi esti un rau indiferent. Nu stiu daca asta ar trebui sa ma intristeze sau nu. Ma ancorai in umanitate si ori de cate ori ma gandeam la tine si simteam ceva imi dadeam seama ca nu mi-a murit sufletul. Acum nu mai simt nimic. Iubindu-te pe tine e ca si cum asteptam barca intr-un aeroport. Ei, da se mai intampla cateodata in viata sa dai de-asa un print incat sa-ti vina sa te mariti cu calul.
Aparent ti se parea ca te iubeam incat nu as fi fost capabila sa plec vreodata. Dar am plecat si eu intr-o zi. Si nu in orice fel ci in asa maniera de parca n-as fi simtit nimic niciodata pentru tine. Dragul meu ti-as dori tot ce e mai bun, dar m-ai avut deja...
