Aproape săptămânal, îi scriam lui Sergiu scrisori pe care le găsea dimineața ascunse în laptop. Îi ofeream validări de care eu aveam, de fapt, nevoie.
Nu după mult timp am părăsit trotuarul din fața fântânii și ne-am mutat în bucătăria mea portocalie, iar apoi pe canapeaua roșie din
sufragerie. Pe 20 august 2014, am văzut împreună The Eternal Sunshine of the Spotless Mind, American History X și puțin din Trainspotting. Apoi, în timp ce Renton, personajul lui Ewan McGregor, își injecta heroină într-o cameră jegoasă, Sergiu a întins mâna și mi-a ridicat ușor, aproape fără să m-atingă, rochia lungă, în dungi negru cu gri.
Ne-am privit scurt și am început să ne sărutăm și să ne dezbrăcăm într-un ritm atât de alert încât ceasul părea că stă în loc, cu limbile paralizate, iar canapeaua roșie că se învârte și m-aruncă în tripul lui Renton, amorțit de heroină. Când filmul nostru s-a terminat, am rămas goi și confuzi, întinși pe canapea. „Și-acum ce facem?”, m-a întrebat. „Nu facem nimic. Am făcut sex și atât, nu trebuie să facem ceva. Adică nu aștept nimic, să știi”, i-am răspuns cu o replică pe care mi-o repetasem în gând de atâtea ori încât atunci când în sfârșit am rostit-o am simțit o urmă de mândrie. Sunase natural, convingător.
A doua zi am discutat despre greșeala pe care o făcusem și ne-am promis că nu se va mai repeta, dar 40 de minute mai târziu ne sărutam atât de intens, că-mi simțeam oasele intrând cu totul în peretele blocului de care ne sprijineam.
Am continuat așa vreme de opt luni, timp în care ne-am scris aproape săptămânal poezii și ne-am despărțit de zeci de ori cu aceeași promisiune. Că-i pentru ultima dată. Ne sărutam și ne desprindeam cu greu mâinile, iar el pleca. Apoi sfârșeam iar împreună în apartamentul meu, pe canapeaua roșie. Făceam sex înainte de muncă, apoi plecam împreună spre birou și, după program, ne întorceam în sufrageria mea. Fiecare seară se termina la fel. El pleca acasă, la Ana, iar eu îi spuneam „Abia aștept să vii și să nu mai pleci”.
O vreme mi-a promis că va pune punct relației cu Ana, dar mereu se întâmpla câte ceva. Poate faptul că încă o iubea, poate obișnuința, poate frica de nou. Cert este că relația lor era complicată. Timp de un an, Sergiu a fost în București, la facultate, iar Ana termina liceul în Suceava. Când Ana s-a mutat în București, Sergiu lucra, iar ea abia prindea gustul studenției, obișnuită deja cu independența pe care ți-o oferă o relație la distanță, așa că nu-și mai găseau locul în aceeași casă, împreună.
În ciuda istoricului meu amoros disfuncțional, nu înțelegeam cum Ana nu observa absența omului care, până atunci, gravitase în jurul ei. Mă gândeam des la ea, ori de câte ori puneam mâna pe telefon și voiam să-i scriu, dar mereu mă opream. Mă gândeam la fel de des și că nu am cum să ies bine din triunghiul ăsta amoros.
Sergiu nu mi-a cerut niciodată să-l aștept și nu m-a condiționat vreodată în vreun fel, dar începusem să-l iubesc, așa că aventurile mele din cluburi au încetat subit. Restul a venit natural. Uneori vorbea despre despărțirea de Ana ca și cum ar fi fost doar o chestiune de timp, iar asta m-a făcut să accept să trăiesc în ritmul lui, care avea o dinamică diferită de-al meu. Timpul lui, devenit al nostru, era scurt. Timpul meu, petrecut într-o continuă așteptare, părea că nu se mai termină.
Deși era dureros să îl împart, am continuat să o fac până când, într-o vineri seară, după muncă, Sergiu mi-a spus din nou că trebuie să încetăm. Ne-am oprit într-un restaurant aproape gol din Pipera. Atunci când am încercat să-l prind de mână, mi-a respins atingerea de pe partea cealaltă a mesei și mi-a evitat privirea. Mi-a spus că relația cu Ana nu o să se sfârșească prea curând, că nu vrea să mă mai rănească și că ar trebui să-mi văd de viața mea. A fost rece și serios și toate cuvintele pe care mi-aș fi dorit atunci să i le spun mi s-au oprit în vârful buzelor.
Am plâns toată noaptea, închisă în bucătărie, pe parchet, rezemată de calorifer. Mi-am reproșat ore în șir că nu eram mai bună sau mai deșteaptă și nu învățasem nimic din relația cu Andrei, care-mi dovedise iar și iar că voi sfârși mereu plângându-mi de milă din cauza unor lucruri pe care mi le fac singură. Știam că Sergiu e un om bun, așa că problema era, evident, la mine. Eu nu eram demnă de ceva bun. Eu căutam contexte nocive, pentru că atât meritam.
Dimineața următoare a venit cu o lumină prea puternică și cu dureri de cap, iar spre seară am primit un mesaj de la Sergiu, care mă întreba dacă vreau să mergem împreună la un concert. Ca-n multe alte momente de cumpănă ale vieții mele, aș fi vrut să spun nu, dar am spus da. Și a fost, poate, primul cel mai înțelept „da” din viața mea.
Am mers împreună să vedem Kistvaen, o trupă românească de black metal, unde mi-a spus că s-a despărțit de Ana și că se mută din apartamentul lor. Era nervos, agitat și vag trist, dar m-a luat în brațe, m-a sărutat și mi-a spus că mă iubește. Apoi, toată seara m-a strâns atât de tare, de atâtea ori, c-am ajuns parcă să-i intru sub piele și să-i simt toată durerea, lucru care m-a făcut foarte nesigură în ceea ce ne privește.
Vedeam că suferă din cauza Anei și am văzut și-n următoarele luni, timp în care am fost aproape zilnic împreună. Și mă durea, pentru că știam că nu-i doar obosit, așa cum îmi spunea. Dar nu am zis niciodată nimic, de frică să nu-l împing din nou în brațele ei.
Despărțirea de Ana a fost, deci, o suferință pe care am trăit-o cumva amândoi. În timp, însă, rănile s-au vindecat. Cel puțin ale lui, pentru că ale mele au devenit mai adânci. Sergiu a adus cu el valuri de anxietate. În copilărie, adolescență, chiar și în prima parte a vieții mele de adult, momentele de liniște au fost succedate de clipe dureroase. Iar când în sfârșit mi-a fost bine, nu am putut să mă bucur. Cu Sergiu am fost din nou vulnerabilă în timpul sexului și, în prima parte a relației noastre monogame, am fost terorizată de gândul că o să îl pierd.
Declarațiile rostite mi se păreau sărace, așa că uneori, după ce adormea, îi scriam scrisori în care-i ofeream mereu aceleași garanții: că nu o să-l dezamăgesc niciodată și că este cel mai frumos lucru din viața mea. Sergiu nu a avut vreodată nevoie de astfel de promisiuni, dar una dintre fricile induse de Andrei, și anume că, fără să conștientizez, aș putea face ceva care l-ar putea determina pe Sergiu să se îndoiască de sentimentele și fidelitatea mea, era încă vie.
În timp, Sergiu a reușit să mă scape de-o parte dintre nesiguranțe, iar sexul a devenit mai mult decât o metodă de a-mi testa propriile emoții. Am renunțat la orice fel de bariere pe care, inconștient, le puneam între noi. Nu am avut nevoie de vorbe sau de o cunoaștere ghidată. Plăcerea s-a născut din plăcerea celuilalt și dintr-o căldură pe care încă ne gândim, în unele momente, că nimeni nu o cunoaște așa cum o cunoaștem noi.
Suntem împreună de patru ani și jumătate și ne-așteaptă, sper, mai multe vieți, toate alături. Sună pueril, poate. Sună a dragoste de început, încă neîncercată și superficială. Dar am depășit până acum împreună mai mult decât ne-am fi dorit. El a suferit o pierdere imposibil de depășit și, în aceeași perioadă, eu am avut primul episod depresiv și prima tentativă de suicid, timp în care, în loc de patru picioare pe care să ne sprijinim, am avut două: ale lui.
Atunci l-am respins de zeci de ori, l-am torturat cu reproșuri cretine, din nimicuri, și i-am spus de nenumărate ori că vreau să ne despărțim, convinsă fiind că este singurul care mă împiedică să rup legătura cu lumea asta. Îmi plănuiam plecarea aproape zilnic.
Dar, oricât l-am izgonit, Sergiu a rămas și așa cred că am rămas și
eu. În timp, odată ce am învățat să-mi înțeleg suferința, Sergiu s-a transformat dintr-o piedică în calea morții în pârghia de care mă agăț ori de câte ori simt că mă prăbușesc. Ne-am schimbat enorm unul pe altul, iar eu simt că am crescut lângă el mai mult decât am crescut în toți ceilalți ani, în care ba am fost educată, ba m-am autoeducat prost.
