Era ora 2:17 dimineața când mi-a trimis mesajul. Simplu, direct, fără introduceri inutile:
„Vino. Apartament 2803. Suge-mă până uit de nevastă.
Am zâmbit în oglinda liftului în timp ce urcam. Știam genul ăsta de client. Bărbat de 50 și ceva de ani, căsătorit de 20+, cu copii la facultate și o soție care probabil doarme liniștită într-o vilă din nordul orașului. Ziua e un profesionist respectat. Noaptea… vrea să dispară complet.
Când am intrat, era deja gol pe canapeaua din living, cu luminile orașului pulsând prin ferestrele imense. Alături, pe măsuța de sticlă, Lângă el un pahar de whisky aproape gol și o privire plină de foame reprimată de ani întregi.
Nu am spus nimic. M-am apropiat încet, m-am lăsat în genunchi pe covorul gros și l-am privit fix în ochi în timp ce îi luam deja întăritul în mână. Era greu, pulsând, cu venele reliefate de atâta tensiune acumulată. Am zâmbit ușor și am șoptit doar atât:
„Astă-seară nu mai există nevastă. Există doar gura mea.”
Am început lent. Buzele moi alunecând peste cap, limba rotindu-se cu răbdare, savurând fiecare centimetru. El a oftat adânc, capul căzându-i pe spate. Am continuat să-l iau tot mai adânc, fără grabă, cu o tehnică pe care o perfecționasem ani de zile. Suction blând, apoi mai puternic. Limba dansând pe partea de jos, degetele mângâind ușor bilele, apoi strângând exact cât trebuie.
„Doamne…” a gemut el, mâna înfigându-se în părul meu.
Am accelerat ritmul. Capul meu urca și cobora cu precizie, luându-l până aproape de gât, apoi ieșind aproape complet doar ca să-l provoc cu vârful limbii. Saliva curgea abundent, făcând totul alunecos, murdar și perfect. De fiecare dată când simțeam că e prea aproape, încetineam deliberat, îl scoteam din gură și îi dădeam câteva lambe lungi, umede, privindu-l cum tremură de frustrare.
„Mai tare… te rog…” a murmurat cu voce răgușită.
Atunci am trecut la modul fără milă.
L-am luat adânc, până la limită, și am început să sug cu putere, capul mișcându-se rapid, ritmic. Gura mea devenise un instrument de tortură dulce. El înjura, gemea, șoptea numele meu, apoi blestema, apoi iar implora. Mâinile lui mă țineau strâns de cap, dar eu controlam totul. Îl simțeam cum pulsează tot mai tare, cum se apropie de punctul fără întoarcere.
„Uită de ea,” i-am șoptit scurt, înainte să-l înghit din nou complet.
Și a uitat.
A explodat cu un geamăt lung, animalic, ținându-mă apăsat în timp ce eu continuam să sug, să înghit, să storc fiecare picătură din el. Corpul i se zguduia violent, genunchii tremurau, respirația era haotică. Am rămas acolo până când a terminat complet, până când ultimul spasm a trecut.
Când m-am ridicat, el stătea cu ochii închiși, pieptul urcând și coborând rapid, ca și cum ar fi alergat un maraton. Pe față i se citea o ușurare profundă, aproape vinovată.
„Mulțumesc…” a șoptit, fără să deschidă ochii.
Am zâmbit, mi-am șters ușor colțul buzelor și am luat cardul negru de pe masă.
„Oricând vrei să uiți din nou.”
Am ieșit din apartament lăsându-l acolo, gol, epuizat și, pentru câteva ore bune, complet eliberat de greutatea verighetei de pe deget.
Pentru că uneori și o gură expertă sunt singurele lucruri care pot șterge, măcar pentru o noapte, realitatea unei vieți perfecte pe hârtie.
