Ti-as scrie despre durere. As vrea sa-ti explic cum s-o eviti. Partea proasta? Nu ai cum. Mai devreme sau mai tarziu tot vei simti cum ti se taie genunchii de la jumatate, tot se va prabusi un univers, tot vei omori un suflet.
Am fost bolnava de tine. Acum nu-mi mai pasa nici cine pleaca, nici cine vine. Te-am pierdut pe tine, care erai universul meu si dupa cum ai putut vedea inca sunt bine si traiesc. Mereu m-am intors. Mereu la ce-am iubit. In nici un caz la cine m-a iubit. Nu voi mai fi la fel. Nici nu-mi mai doresc sa fiu cum eram. Imi va lipsi uneori fata naiva, cu vise inocente si suflet fericit.
Nimeni nu stie cum am plans o noapte. Nimeni nu stie de ce. Nici eu nu sunt sigura. Te pierdusem pe tine? Erai plecat demult. Renuntasem intr-un sfarsit? Eu nu gaseam niciodata iesirea spre sfarsit. Ma pierdusem pe mine? Eram schimbata in mii de feluri. Stiu doar ca-ti zambeam si incercam sa nu ma prabusesc. Cutia aia numita lift devenise neincapatoare. Linistea imi ardea timpanele. Lacrimile surde nu-si gaseau drumul. Imi secasera ochii… si sufletul… si buzele… Nu mai reuseam sa simt nimic si nu aveam aer. Pierdusem si globul meu de cristal. Ultimul scut inaintea capitularii.
Ai pierdut sentimente rostite de buze amortite, acum, de durere. Ai pierdut lacrimi si la final ai cules un zambet a tot ceea ce am fi putut fi.
