Martie 2017. Scrisoare către mine, copilul, scrisă la terapie – mi-a fost greu să mă iert pentru că nu mi-am lăsat tatăl să plece. Mult timp am fost convinsă că din vina mea nu am avut cu toții o viață mai liniștită.
Am învățat că iertarea nu-ți aduce, de multe ori, liniștea, așa cum spun toți, ci doar puterea de a păstra o comunicare bună, stabilă cel puțin, cu persoanele care te-au rănit. Alături de el și cu ajutorul celeilalte constante din viața mea, depresia, am învățat să îmi înțeleg părinții. Știu că defectele tatălui meu sunt rezultatul unor suferințe care l-au transformat într-un bărbat depresiv incapabil să-și recunoască rănile. Doar le simte, așa că alcoolul este pentru el un pansament, iar violența o defulare.
Am înțeles că mama nu a fost suficient de puternică să iasă dintr-o relație care ne-a făcut rău tuturor pentru că timp de aproape 30 de ani a fost abuzată și convinsă că nu există viață după primul ei bărbat. Am înțeles că eram doar un copil și „puiul lui tata” atunci când mă agățam de gâtul lui și-l rugam să nu plece și că nu sunt de vină pentru suferința mamei mele, care a continuat ani la rând. Continuă și azi, chiar dacă el nu o mai lovește.
L-am înțeles pe Andrei, pe care l-am auzit ultima dată spre sfârșitul anului trecut, când m-am trezit transpirată și cu toate rănile deschise. L-am sunat atunci și l-am întrebat plângând dacă m-a iubit vreodată și dacă regretă cum s-a purtat cu mine. I-am spus că în două zile mă căsătoresc cu Sergiu și că nu știu ce-i cu nevoia de a obține niște răspunsuri cărora nu le-am simțit lipsa în ultimii șase ani. Mi-a spus că-i pare rău, dar imediat s-a scuzat într-un mod ridicol. A spus, de exemplu, că și-a schimbat comportamentul abia în ultimul nostru an împreună, convins fiind că urmează să plec la facultate și să-l părăsesc. Mi-a spus apoi că i-au trebuit ani să își privească viitoarea soție și să nu se gândească la mine. Și știu, de atunci, că în realitatea lui alandala m-a iubit, dar că port și-acum povara femeilor din satul nostru, toate curve.
Astăzi am 26 de ani, sunt căsătorită cu Sergiu, iar la ultima adunare am obținut asta: o copilărie fericită în prima jumătate, cât timp am fost suficient de crudă să iert și să uit repede, și traumatizantă în cea de-a doua, urmată de o adolescență în care am fost abuzată fizic și psihic de părinți și de primul bărbat pe care l-am iubit. După, am trăit un an și ceva de căutări fără sens, apoi patru și jumătate lângă un om bun. În aceeași paranteză, trei ani de introspecție forțată prin depresie – o luptă pe care încă o duc cu mine însămi și cu tot ce am adunat.
Chiar și așa, din toți anii ăștia, doar ultimul pare al meu, cel în care am început să îmi tratez depresia și anxietatea și să înțeleg cine sunt în urma tuturor abuzurilor pe care le-am trăit eu, dar și mama și tata. E o moștenire care încă atârnă greu și pe care plănuiesc s-o car atât cât va fi nevoie, cu ajutorul terapiei și al lui Sergiu. Îmi doresc să avem copii, dar înainte vreau să rup șirul durerilor moștenite. Știu ce fel de părinte vreau să nu fiu și știu că înainte să-mi aduc copiii într-o lume care oricum geme de durere, eu trebuie să mă curăț de toate suferințele pe care le-aș putea lăsa lor.
