Credeai ca nu mai simti. Si-atunci de ce doare? Dupa fiecare experienta te gandesti ca tot ce iti doresti de la viata e pur si simplu sa scapi de orice sentiment. Te-ai saturat sa ai inima franta si cu toate astea ea mai poata simti. Sa-l uiti? Sa-l astepti? Oare cum poti alege ce sa faci? Cum stii ca aia e decizia corecta?
Chiar daca timpurile sunt noi, tu ai ramas cu aceleasi obiceiuri vechi. Te incapatanezi sa vezi binele din oameni, te incapatanezi sa oferi pana la refuz, te incapatanezi sa oferi fericire celor care nu mai stiu demult cum se simte asta.
Te ingenuncheaza propriul tau suflet. Ceea ce iti fac altii, tine doar de ei. Ceea ce-ti face tie un suflet de hartie e mult mai grav. Ai obosit sa iesi zambind la prima raza de soare ca si cum viata ta e perfecta. In spatele unui machiaj inexistent intr-o perioada, sunt ascunse acum atatea lacrimi, amintiri, nopti nedormite si intrebari ce nu-ti dau pace. Tu nu lasi oamenii sa-ti citeasca-n suflet. Ei nu stiu ca privirea aia aroganta e pur si simplu o privire aruncata-n gol pentru ca nu stii in ce directie s-o apuci. Ei nu stiu ca sarcasmul tau e o doar o masca pusa unui suflet ranit. Ei nu stiu ca ochii tai nu spun nimic pentru ca tu ai ramas fara cuvinte. Ei nu stiu ca tacerea ta e doar pentru a-ti aminti vocea lui. Ei nu stiu ca uneori inchizi ochii doar pentru a-l vedea pe el.
Unii beau, altii iau droguri, unii decid ca viata nu are sens. Fiecare isi face rau in felul lui. Eu mi-am facut rau iubind. Mereu oamenii nepotriviti, mereu intr-un timp gresit, mereu pana cand nu am mai avut vreun motiv pentru a ramane. Mi-am redecorat iadul pana l-am simtit acasa. Mi-am rupt radacinile pentru a nu mai apartine nimanui, niciunde. Mi-am oferit sufletul pe bucati vantului pentru a nu mai simti nimic. Am iubit pana la epuizare si am plans la fel de mult. Am suferit si apoi am pus lacat amintirilor.
Am transformat oamenii-n povesti.
